Programul educational "Medierea in scoala"

Centrul de Training, Consultanta si Mediere (CTCM - Onesti)

Asociatia pentru Dezvoltare si Interventie Socială si Educatională (ADISE - Bacau)

Biblioteca Municipala „Radu Rosetti” - Onesti

va invita marţi, 27 mai 2008, ora 17.00,
in aula Bibliotecii Municipale „Radu Rosetti”
la lansarea in comunitate a programului educational „Medierea in scoala”
pentru o mai buna cunoastere a fenomenului, prevenirii si diminuarii cazurilor de violenta in liceele din comunitatea noastra prin implementarea notiunii de
„Peer-Mediation” (medierea intre elevi) in mediul scolar bacauan.
Programul educational vizeaza si activitati de mediere culturala si interculturala.

La invitatia echipei de coordonare a programului, va conferentia la Onesti,

dr. André Moreau din Belgia,

pe tema

De unde vine violenta?

Activitatea se desfasoara in parteneriat cu

Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa

in cadrul proiectului

De la psihoterapie la educatie si dezvoltare sociala durabila

Dr. André MOREAU este psihiatru, licentiat în psihologie, psihanalist, formator in psihoterapie integrativa. A urmat formari în psihodrama, analiza tranzactionala si terapia Gestalt. Este licentiat al Institutului de Gestalt din Cleveland (‘Gestalt Institute of Cleveland’), master practician în Programare neurolingvistica (PNL) si hipnoza ericksoniana, membru al Societatii Franceze de Gestalt si al Asociatiei Internationale de Psiho si Somatoterapie de la Strasbourg (AIS), fondator si fost vicepresedinte al Societatii Balint din Belgia unde a organizat primele grupuri Balint de formare psihologica pentru medici. Este psihoterapeut certificat de Asociatia Europeana de Psihoterapie (EAP), membru fondator si presedinte general al Asociatiei Romane de Psihoterapie Integrativa.

Dr. André MOREAU a îndrumat grupuri de formare în Gestalt si psiho-somato-terapie în Franta, Germania, Tunisia, Polonia, Algeria, Rusia si Bolivia si conduce în prezent, în mod regulat, grupuri de formare în psihoterapie integrativa în România. A predat timp de zece ani cursuri de psihologie clinica la Universitatea din Louvain, Facultatile de Medicina si Psihologie. Este autor a 12 carti si a numeroase articole aparute în revistele de specialitate.

Cartile dr. André Moreau traduse in limba romana la editura Trei:

Viata mea aici si acum. Gestalt – terapia, drumul vietii (2005)

Dragoste si sexualitate (2006)

Ca sa traiesti mai bine in prezent, impaca-te cu trecutul (2006)

Psihoterapie. Metode si tehnici (2007)

Autocunoastere si autoterapie asistata (2007)

Alti parteneri in proiect:

ANT, ISJ Bacau, CCD Bacau
Colegiul National „Grigore Moisil” - Onesti
Colegiul National „Dimitrie Cantemir” – Onesti
Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” – Onesti
Colegiul Tehnic „Petru Poni” – Onesti
Liceul cu Program Sportiv „Nadia Comăneci”
Grupul Scolar Auto Onesti
Liceul Teologic „Fericitul Iremia” – Onesti
Colegiul National „Costache Negri” – Tg. Ocna

Parteneri media:

Informatia Bacaului, Onesti Expres, http://www.onestionline.ro/

Echipa de coordonare a programului educational „Medierea in scoala”:

Prof. formator si psiholog Daniela Lungu
Prof. formator Virginia – Smarandita Braescu
Prof. formator si consilier scolar Oana Paula Zaharia
Prof. Mihail Dumache

About Mediation (Film informativ despre mediere)

Le médiateur et le philosophe

Médiation, conciliation et droit de la famille collaboratif

Allons z'enfants : des médiateurs dans la cour de récré

Peer Mediation

MEDIATION CONFLICT VIDEO

Medierea în sistemul de învăţământ din România/La médiation dans le système roumain d’enseignement

Medierea în sistemul de învăţământ din România este un domeniu de explorat pentru viitor. Cu toate că se organizează de câţiva ani un masterat de „Medierea conflictelor” la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi şi se ţin câteva cursuri de rezolvarea conflictelor la alte câteva facultăţi de psihologie-pedagogie sau economie din ţară (Iaşi, Timişoara, Cluj), ne aflăm abia la începuturi. S-au făcut deja paşi importanţi pentru recunoaşterea legală a medierii şi profesiei de mediator şi în România. Evidenţiem în acest sens contribuţia Centrului de Mediere şi Securitate Comunitară (CMSC) de la Iaşi şi a Centrelor Pilot înfiinţate la Bucureşti şi Craiova cu scopul de a îmbunătăţi sistemul de justiţie penală pentru minori prin introducerea unor tehnici alternative de soluţionare a conflictelor. Ca urmare a activităţii experimentale a acestor centre pilot, Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a înaintat o propunere de modificare a Codului de procedură penală precum şi un proiect de lege pentru înfiinţarea unor servicii speciale pentru minorii care au săvârşit fapte penale. În 2007 a apărut Model restaurativ de asistare complexă a cazurilor ce au ca obiect infracţiuni comise de minori, volum coordonat de Corneliu Loghin, consultant, practician in domeniul solutionarii disputelor prin metode alternative si formator în cadrul CMSC din Iaşi. De asemenea, s-au tradus cărţi, au apărut şi în literatura de specialitate românească cărţi despre managementul conflictului, au fost instruite sub egida MECT câteva cadre didactice ca formatori naţionali pe medierea conflictelor şi s-au înfiinţat ONG-uri de profil. Pe internet găsim câteva informaţii referitoare la derularea unor proiecte de medierea conflictelor în mediul şcolar, în special pentru cadrele didactice de etnie rromă. [1] Din iunie 2007 exista Ordinul M.E.C.T. nr.1539/19.07.2007 privind normele de încadrare şi de activitate ale mediatorului şcolar. [2]

Este necesar şi important să se efectueze şi în România cercetări referitoare la folosirea medierii în sistemul de învăţământ, deoarece nu există decât câteva traduceri despre cercetări şi proiecte de mediere între elevi derulate în alte ţări. Pentru implementarea medierii în sistemul naţional de învăţământ sunt necesare studii şi cercetări autohtone, astfel încât medierea să-şi găsească locul şi să-şi afirme beneficiile şi în spaţiul nostru cultural. Este important să se ţină cont de specificul naţional şi de rezistenţele cadrelor didactice la schimbare. Deşi, aparent, ne par a fi nişte bariere în calea schimbării, aceste aspecte reprezintă „ancorele” necesare conceperii şi implementării cu succes a unor proiecte de mediere în sistemul şcolar românesc. Instituţiile de învăţământ, asemenea altor domenii, au nevoie de cunoştinţe solide în domeniul managementului proiectelor pentru înlăturarea temerilor născute din lipsa unor informaţii autentice. Pentru evitarea distorsiunilor în cadrul sistemului, managementul de proiect trebuie să asigure un echilibru, atât calitativ cât şi cantitativ, între performanţă, timp şi resurse.

Un proiect educaţional trebuie să îndeplinească patru cerinţe esenţiale: un proces comun de reflecţie, observarea condiţiilor în mediul de implementare, cunoaşterea rezultatelor unor proiecte similare din trecut, o analiză sintetică, comparativă, a condiţiilor din trecut şi a celor din prezent.[3] În general, şcolile au o politică non-violentă şi caută să implementeze măsuri preventive, dar se constată că acţiunile non-violenţă în şcoală (postere, afişe, sloganuri, activităţi de grup, activităţi cu părinţii, discuţii deschise etc.), deşi sunt numeroase şi diverse, conduc foarte rar la obţinerea unui act educativ. Este important aşadar să se facă clarificări conceptuale şi să se definească relaţiile pedagogice de conflict şi de reciprocitate pentru o mai bună înţelegere a importanţei calităţii comunicarii didactice pentru sporirea nivelului cunoştinţelor, evoluţia socială şi emoţională, starea de satisfacţie a elevilor. Considerăm necesară clarificarea conceptelor de „acţiune educativă” (proces) şi „act educativ” (finalitate). Avem nevoie de acţiuni educative succesive pentru a obţine un act educativ, adică o schimbare pozitivă de reprezentare şi de comportament în rândul elevilor, profesorilor şi părinţilor, dar actul educativ nu se poate reduce la o acţiune educativă. Actul educativ se referă la tot ce oferă un fundament elementelor ce stau la baza organizării acţiunilor educative: obiective, mijloace, metode şi tehnici etc. Pentru ca acţiunile desfăşurate în mediul şcolar să capete valoare de act educativ este nevoie ca alegerile operate de cadrele didactice să fie organizate în jurul unor principii şi a unei logici, altfel avem de-a face doar cu acţiuni izolate şi fără impact. Deşi se subordonează scopurilor, metodelor, mijloacelor etc...actul didactic rămâne totuşi „cu necesitate o intervenţie riscantă şi chiar întâmplătoare”[4]. Subliniem atitudinile necesare de implicare şi de disociere ale profesorului pentru medierea acestui proces şi permanenta lui (re)direcţionare în scopul motivării elevilor, facilitării comunicării şi accesului acestora la sens, transmiterii valorilor şi pregătirii pentru viitor.

Rolul profesorului nu se rezumă la transmiterea cunoştinţelor şi dezvoltarea de abilităţi, ci presupune a-i învăţa pe elevi şi să devină, să-şi asume responsabilitatea pentru personalitatea pe care doresc să şi-o construiască. Devenită o prioritate a pedagogiei postmoderniste, relaţia cu ceilalţi oferă perspective pentru dezvoltarea învăţământului, deoarece introducerea medierii în mediul şcolar permite elevului să se înscrie în această lume în schimbare, să-şi dezvolte încrederea în sine necesară abordării problemelor şi rezolvării conflictelor pe cale paşnică, să trăiască plăcerea de a învăţa pe parcursul întregii vieţi. Medierea dă profesorului libertatea necesară dezvoltării la elevi a atitudinilor active (concentrare, autocunoaştere, comunicare, proiectare în viitor), competenţelor cognitive (clasificare, organizare, planificare) şi sociale (inteligenţă emoţională, empatie, toleranţă) care favorizează învăţarea, înţelegerea şi stabilirea legăturilor.

În ciuda potenţialului conflictogen, diferenţele de reprezentare, de opinie şi de comportament au un rol fundamental în sistemul şcolar, deoarece stimulează implicarea, creativitatea, dezvoltarea personală şi permit dezvoltarea socială durabilă prin păstrarea valorilor fundamentale atemporale.

[1] Programul PHARE RO 01 04.02 privind accesul la educaţie al grupurilor defavorizate, cu focalizare pe rromi - Mediatori şcolari
[2] http://wwwold.cnceip.ro/index.php/articles/8320
[3]Cf. J. Dewey, autorul faimoasei teorii „Learning by doing”, citat de G. Milan Sava, Managementul proiectelor educaţionale, ed. Tiparul, 2004, p. 27
[4] L. Şoitu, Pedagogia comunicării, ed. Institutul European, Iaşi., 2001, p.187

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Medierea culturală şi mediatorul cultural/La médiation culturelle et le médiateur culturel

Ce este medierea culturală ?

Medierea culturală este un proces care urmăreşte restabilirea legăturilor între societate şi cultură, între artă şi public, între cultură şi populaţii. Rolul medierii este de crea condiţiile unei întâlniri, ale unui dialog deschis. Medierea culturală reprezintă punerea în scenă a triadei formată din public, operă şi mediator.

Obiectivele medierii culturale:

- Democratizarea culturii astfel încât arta să devină accesibilă publicului larg. Orientarea descendentă, dinspre profesioniştii ce activează în domeniu spre public, contrazice principiul democraţiei culturale care vizează un demers ascendent.
- Introducerea artei şi culturii în cotidian prin găsirea unor noi modalităţi de întâlnire a publicului cu arta şi favorizarea punţilor de legătură între diferitele mijloace de exprimare artistică.
- Plasarea publicului în centrul acţiunii artistice şi culturale printr-o permanentă centrare a mediatorului pe public şi nu pe colecţie sau operă.

Principiile medierii culturale:

- Dialogul între mediatorul cultural şi public are loc pe picior de egalitate
- Medierea culturală permite oamenilor să-şi exprime propria cultură. Opera este completată de privirea spectatorului şi medierea facilitează construirea semnificaţiei operei.
- Medierea culturală se adresează tuturor categoriilor de public, nu doar publicului dezavantajat. - Medierea culturală nu este neutră, ci este rezultatul unor alegeri şi răspunde unor obiective
- Medierea culturală permite interpretări diverse şi noi lecturi ale operelor
- Medierea culturală stimulează imaginaţia oferind doar câteva chei pentru interpretare.

Profesia de mediator cultural

Mediatorii culturali sunt specializaţi în comunicare şi crearea de relaţii între toate formele artei, culturii, patrimoniului si populaţii.
Meseriile medierii culturale sunt foarte diverse: de la atasat de presă până la organizator de turnee muzicale,de promovare a cărtii sau de evenimente pentru municipalitate. Toate aceste meserii diverse au în comun favorizarea întâlnirii dintre evenimentul cultural şi publicul său.

Ce face mediatorul cultural?

· Organizează expoziţii, promovează spectacole;
· Creează evenimente culturale pentru un oraş sau la nivelul unei instituţii;
· Strânge fonduri, întocmeşte dosare de finanţare;
· Concepe programul unui teatru sau strategia culturală a unui oraş;
· Organizează turnee, întâlniri cu artiştii, diverse manifestări, festivaluri, evenimente culturale;
· Organizează programul activităţilor culturale;
· Coordonează munca echipelor care lucrează la gândirea şi aplicarea strategiei de abordare a grupurilor sociale pentru care aceste programe sunt destinate;
· Se adaptează publicului, asigură comunicarea internă şi externă;
· Favorizează dezvoltarea personală graţie culturii sale generale, creativităţii, imaginaţiei şi forţei sale de afirmare;
· Conform misiunii sale, mediatorul cultural poate coordona unul sau mai multe proiecte culturale. În ceea ce priveşte statutul său, mediatorul cultural poate fi salariat sau doar colaborator al unor firme, instituţii sau asociaţii.

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Paradoxul neutralităţii mediatorului/Le paradoxe de la neutralité du médiateur

Autor: Jean Louis Lascoux

Titlu: Pratique de la médiation (Une méthode alternative à la résolution des conflits)

Colectia: Formation permanente

Anul aparitiei: 2004

Editura: ESF, Issy-les-Moulineaux cedex

Paradoxul neutralităţii mediatorului, subliniat de Jean-Louis Lascoux, este că se opreşte acolo unde începe dezbaterea filozofiei medierii. În acest caz nu mai este vorba de neutralitate, ci de un angajament din partea mediatorului, care este animat de ideea că un conflict se poate rezolva şi altfel decât prin raport de forţă. Neutralitatea nu exclude angajamentul şi responsabilitatea mediatorului, care este neutru doar faţă de părţi, nu şi faţă de relaţiile umane, deoarece rezolvarea conflictelor prin mediere este o alegere liber consimţită. În cazul în care mediatorul consideră că nu-şi poate păstra neutralitatea faţă de părţi, este recomandată preluarea cazului de către un alt mediator. De asemenea, mediatorul mai poate informa părţile despre dificultatea sa şi această mărturisire se poate dovedi strategică în sensul că poate declanşa la părţile aflate în conflict o motivaţie de a-l ajuta să le ajute mai bine.

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Medierea - o formă de educaţie socială durabilă/La médiation – une forme d’éducation sociale durable

Medierea este o formă de educaţie socială durabilă ce vizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor, astfel încât oamenii să ajungă să se înţeleagă direct şi să-şi rezolve singuri problemele, fără să mai facă apel la un mediator. Educaţia nu poate rezolva singură totalitatea problemelor lumii contemporane, dar nu se poate concepe nici soluţionarea temeinică şi durabilă a problemelor actuale fără contribuţia sistemelor educative. Această încredere în rolul educaţiei în ameliorarea calităţii vieţii trebuie să se exprime sub formă de programe axate pe valorile educaţiei de mâine, astfel încât şcoala să fie „scoasă din cetate” în viaţa reală şi „să rămână a vieţii întregi”[1]. Specialiştii apreciază că „noile educaţii”[2] reprezintă cel mai pertinent şi cel mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane.

Suprasistemul de învăţământ:

1. Societatea (câmpul de influenţe sociale, economice, politice)

2. Sistemul de educaţie

• Educaţie de formală, nonformală şi informală
• Educaţia permanentă
• Instituţii/organizaţii economice, politice, culturale
• Comunităţi umane (familie, anturaj, grup profesional, cartierul)

Subsistemul de învăţământ

1. Sistemul şcolar

• Educaţie formală (învăţământul primar, secundar, postliceal, superior şi special)

2. Procesul de învăţământ

• Este subordonat din punct de vedere structural şi funcţional faţă de sistemul de învăţământ.
• Este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează instruirea şi învăţărea elevilor şi studenţilor prin intermediul activităţilor proiectate, organizate şi dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite norme şi principii didactice, într-un context metodic adecvat, apelând la resurse materiale şi didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educaţiei.
• Reprezintă dimensiunea dinamică a sistemului de învăţământ, deoarece în cadrul lui are loc activitatea de învăţăre, iar elevii şi studenţii sunt îndrumaţi de către profesori cum să înveţe.
• Este cadrul în care sunt îndeplinite funcţiile generale ale sistemului de învăţământ prin intermediul programelor de instruire formală şi nonformală, structurate şi ierarhizate pe cicluri şi ani de studii.
• Dimensiunea sa operaţională este dependentă de decizia profesorului, care beneficiază de un anumit grad de libertate în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând şi actualizând permanent sistemul de învăţământ.

Funcţiile sistemului de învăţământ

1. Funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală

• Rol de mediere între individ şi domeniile cunoaşterii umane în scopul transmiterii într-un mod organizat şi sistematic a ceea ce este mai important şi relevant din experienţa social-istorică acumulată de omenire până în prezent.
• Pune în discuţie conexiunile ce au loc între sistemul de învăţământ şi sistemul de educaţie şi societatea în ansamblul său, ca factori ce concură la formarea personalităţii umane.
• Formează pe „homo cogitans” (omul care gândeşte)

2. Funcţia praxiologică

• Rol de muncă şi de aplicare a cunoştinţelor în practică
• Formează pe „homo faber” (omul care munceşte)

3. Funcţia axiologică

• Rol de valorizare şi de evaluare
• Formează pe „homo estimans” (omul care apreciază, valorizează)

4. Funcţia economică

• Rol de asigurare a forţei de muncă în conformitate cu nevoile societăţii şi cu aspiraţiile membrilor ei

5. Funcţia de socializare

• Rol de pregătire a tinerei generaţii pentru integrarea optimă în mediul socio-profesional şi formare a competenţelor de comunicare interumană, a capacităţilor de a lucra în echipă, a toleranţei şi a respectului reciproc

6. Funcţia de dezvoltare şi exersare în condiţii optime a talentelor

• Rol de cultivare a interesului pentru anumite domenii şi de spijinire a afirmării personalităţii fiecărui individ

Structura sistemului de învăţământ

Analiza structurii sistemului de învăţământ permite evidenţierea următoarelor niveluri funcţionale :

a) nivelul structurii de organizare sau al structurii de bază a sistemului ce defineşte
raporturile dintre nivelurile (primar – secundar – superior) – treptele – ciclurile de instruire, dintre acestea şi programele curriculare adoptate;
b) nivelul structurii materiale care evidenţiază situaţia cantitativă şi calitativă a resurselor pedagogice: umane, didactice, financiare, informaţionale;
c) nivelul structurii de conducere care vizează raporturile stabilite între decizia managerială (globală – optimă – strategică) şi decizia administrativă/executivă (sectorială – punctuală – reproductivă);
d) nivelul structurii de relaţie ce permite instituţionalizarea unor raporturi contractuale între şcoală, comunitate, agenţi sociali, familie etc.

Medierea pedagogică a intenţiilor şi intervenţiilor politice şi economice, exersate în mod obiectiv sau subiectiv, direct sau indirect, de la nivelul sistemului social global este asigurată de funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală cu rol preponderent în formarea şi dezvoltarea personalităţii şi autonomiei individului prin înzestrarea acestuia cu un bagaj de cunoştinţe ştiinţifice şi formarea, pe această bază, a capacităţilor de lucru în folosul personal şi al societăţii.

Sursa: Crenguţa Oprea, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, ed. Universităţii, Bucureşti, 2003

[1] L. Şoitu, Pedagogia comunicării, ed. Institutul European, 2001, p.111
[2] “Noile educaţii” figurează în programele UNESCO şi au fost adoptate în toate cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Şcoala - primul spaţiu al medierii/L’école – le premier espace de la médiation

Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator. Boris Cyrulnik[1] evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa.

Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă”[2] este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa. Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată. În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, graţie instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.

Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul. Secolul XX este marcat de fenomenul expansiunii şcolii, ajungându-se ca la începutul secolului XXI şcolarizarea să inceapă cu vârsta de 3 ani şi să se sfârşească în medie pe la 25 – 30 de ani. Simţindu-se datori să ofere copiilor în primul rând afecţiune, părinţii transferă autoritatea pe umerii şcolii şi ai statului, instituţii axate mai mult pe formare decât pe relaţionare. S-a ajuns astfel la un paradox. Deşi trăim într-o perioadă în care se învaţă cel mai repede datorită progresului noilor tehnologii de informare şi comunicare, petrecem o treime din existenţa noastră pe băncile şcolilor şi comunicăm tot mai puţin direct.

[1] Boris Cyrulnik este psihiatru, psihanalist, psiholog şi autor a numeroase lucrări. Este unul dintre pionierii etologiei franceze şi a studiat dezvoltarea umană, complexitatea sistemelor relaţionale, influenţa vorbirii, a inconştientului şi a comunicării nonverbale asupra biologiei şi construcţiei psihologice a individului.
[2] Cyrulnik, B. (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Educaţia părinţilor/ L’éducation des parents

Dezvoltarea personalităţii copilului depinde foarte mult de calitatea relaţiilor experimentate de copil în interacţiunea cu membrii familiei şi alte persoane importante din copilăria sa. Pentru prevenirea şi rezolvarea problemelor de dezvoltare ale copiilor, există numeroase programe de educaţie a părinţilor care şi-au dovedit deja eficacitatea şi succesul.

Programele educaţionale pentru părinţi reprezintă o formă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor, fiind orientate spre o serie de probleme evidenţiate de Convenţia cu privire la drepturile copilului. Constituită dintr-un set de măsuri educative şi de sprijin, educaţia părinţilor vizează dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor educative la toţi membrii comunităţii, precum şi a încrederii acestora în propriile forţe. Este un proces de durată şi se referă la rolurile individuale şi interrelaţionale prezente şi viitoare, venind în ajutorul actualilor şi viitorilor părinţi pe următoarele dimensiuni :

- Înţelegerea propriilor nevoi (fizice, sociale, emoţionale, psihologice);
- Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copiilor lor;
- Construieşte punţi de legătură între părinţi şi copii

Un exemplu de astfel de program pentru educaţia părinţilor este modelul DEPART (Pourtois, Forgione şi Desmet), un model consacrat în domeniul intervenţiilor socio-educaţionale. Axele principale de intervenţie ale modelului DEPART au în vedere:

-Dezvoltarea potenţialităţilor
-Stimularea limbajului
-Dezvoltarea socio-afectivă
-Stimularea creaţiei
-Programe de educaţie parentală (programe informative cu conţinut educativ)

Scopurile acestor cinci axe de intervenţie sunt:

· Să dezvolte potenţialităţile cognitive, de limbaj, afective ale persoanei, copil sau adult;
· Părinţii să conştientizeze rolul lor educativ;
· Să optimizeze practicile educaţionale în familie (cămin);
· Să ajute familiile să-şi exprime propriul dinamism cultural;
· Să stabilească o continuitate educativă între principalele medii de viaţă ale copilului, familia şi şcoala.

Sursa: Cf. Ecaterina Vrăjmaş, Educaţia şi consilierea părinţilor, în vol. Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, coord. Păun, E. şi Potolea, D., ed. Polirom, 2002, p. 232-233

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Parteneriatele şcoală-familie-comunitate/Les partenariats école – famille - communauté

Parteneriatele şcoală-familie-comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii şi ceilalţi membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în carieră.

Un studiu recent intitulat Parteneriate şcoală-familie-comunitate[1] aparţine autorilor Mircea Agabrian şi Vlad Millea, care precizează chiar din prefaţa lucrării că participarea socială la educaţie reprezintă o prioritate la nivel european, ajungându-se la crearea Asociaţiei Europene a Părinţilor în scopul promovării active a părinţilor la deciziile europene ce îi afectează. Studiul prezintă perspectivele teoretice care, încă de la sfârşitul anilor 1970, indică influenţa simultană a familiei, şcolii şi comunităţii în creşterea şi dezvoltarea copiilor: paradigma reţelei sociale (Barnes, 1972; Leinhart, 1977), conceptul de capital social al lui J. Coleman (1987) şi teoria intersectării sferelor de influenţă a lui J. Epstein (1990).

Principalele avantaje ale parteneriatelor dintre şcoli, familii şi comunităţi sublinite de autorii studiului sunt:

· Ajută profesorii în munca lor;
· Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor;
· Îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
· Îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor;
· Dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;
· Conectează familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii;
· Stimulează serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
· Creează un mediu mai sigur în şcoli.

[1] M.Agabrian, V. Millea (2005), Parteneriate şcoală-familie-comunitate, ed. Institutul European, Iaşi

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu